Recenzie: Circe, de Madeline Miller

Am citit „Legendele Olimpului” în copilărie. A fost o mare plăcere pentru mine să descopăr zeii și eroii greci, cu luptele lor dincolo de puterile omenești și slăbiciunile lor, care nu erau așa diferite de ale oamenilor. Am rămas cu ideea unor personaje ușor de caracterizat. De exemplu, Hera era soția geloasă, Atena înțeleaptă și puternică, Hermes viclean, Afrodita frumoasă și cam atât, Ares puternic, bătăuș dar nu prea inteligent, Ahile era mândru și un luptător neîntrecut, Ulise biruia pe oricine prin istețime… și mult timp tot asta am crezut. E greu să găsești sensuri noi în lucrurile deprinse în copilărie.

81xnil0o72l

Madeline Miller a fost pentru mine o descoperire întâmplătoare. Urma să fac o călătorie de câteva ore și căutam ceva de citit, o carte care să nu atârne greu. Am ales „Cântul lui Ahile” pe criterii de dimensiuni și preț… După ce am citit-o, am așteptat următoarea carte a autoarei și când am găsit-o, am înșfăcat-o fără să stau pe gânduri.

Bine am făcut. Dacă rămăsesem din copilărie cu ideea unei Circe, „vrăjitoarea cea rea”, care ademenește marinari ca să-i transforme în porci, doar pentru că poate, și îl cam întârzie pe Ulise în drumul lui spre casă și spre credincioasa lui soție care îl așteaptă răbdătoare, așa cum se cuvine, chiar aveam nevoie de cartea lui Miller care să-mi amintească să-mi pun câteva întrebări. Asta face romanul: pune întrebări și are și răspunsuri.

Circe e fiica Zeului Soare, Helios, și a unei nimfe orgolioase și frumoase, fiică a lui Oceanos. Nu are nici frumusețea mamei, nici puterea tatălui, nu e apreciată nici de ei, nici de frații sau de sora ei, Pasifae. În timpul petrecut la palatul de obsidian al lui Helios, e martoră la pedepsirea unui titan care furase focul zeilor pentru a-l dărui muritorilor. E profund marcată de jertfa lui Prometeu pentru oameni. Când întâlnește un muritor, un tânăr pescar sărac, se îndrăgostește de el și vrea să-i dăruiască nemurirea pentru a fi împreună cu el, pe vecie. Nimeni, nici un zeu, nu o ajută, așa că Circe caută niște flori ivite din sângele titanilor învinși în luptă și cu ajutorul lor îl transformă pe tânărul muritor, pretinzând că e o minune petrecută din senin. Și ce se întâmplă? Fostul pescar sărac, ajuns zeu, o consideră pe Circe un soi de soră și se îndrăgostește de altă nimfă, frumoasă, seducătoare, încrezută și răutăcioasă. Biata Circe, încă naivă, crede că dacă o face pe Scylla să-și arate adevărata față, Glaucos se va întoarce spre ea. Puțină magie cu alte flori, și Scylla își ia locul în Mediterană ca monstrul care se hrănește cu marinari, iar Glaucos se întoarce, dar nu spre ea, ci spre alte nimfe frumoase și seducătoare. Ce să facă o fată disprețuită astfel? Evident, să se pedepsească pe sine, recunoscând în fața tuturor că s-a ocupat cu vrăjile, diferite de ale zeilor și temute de ei. Și așa începe exilul ei solitar pe insula Aiaía.

Singură pe insulă, nu are altceva de făcut decât să învețe să-și stăpânească puterile, să învețe despre plante, să creeze propriile poțiuni si vrăji. Doar are timp, secole. O vizitează doar Hermes, când și când. Apar și marinari, uneori, în căutare de adăpost și provizii, ba chiar de pradă ușoară când își dau seama că e singură, fără un bărbat care s-o apere și s-o stăpânească – de aici vine transformarea în porci. Poțiunea e în băutură, dar cuvântul care declanșează vraja e rostit dacă e atacată. Circe se apără.

Nu cred că se poate pune problema spoilerelor când povestea e cunoscută de mii de ani. Știm despre vizita lui Ulise, despre Penelopa și Telemah, ne amintim că Minotaurul și Medeea cea care-și ucide copii îi sunt nepoți de soră sau frate lui Circe, ne închipuim cu naivitate că Ulise când ajunge în sfârșit în Itaca este fericit tot restul vieții, deși nu așa se întâmplă cu soldații întorși de la un război lung și greu.

Pentru vrăjitoarea din insulă, trec ani, cu singurătate, oaspeți, despărțiri, maternitate, greutăți, lupte, compromisuri, până la alegerea finală. După sute de ani, ce rămâne pentru Circe? Fiul își alege destinul, departe de Aiaía. Puterea cunoașterii dobândite în secole? Circe nu vrea să o folosească pentru a stăpâni muritori sau zei. Și nici ca apărare a izolării pe insulă, a exilului impus de voința altora. Nu rămâne decât să îndrepte un rău vechi și să facă ultima alegere.

Nu toate poveștile au un punct culminant și un deznodământ clar, care să rezolve tot. Sau poate punctul acela e chiar finalul, când personajul se uită în urmă și, dacă are noroc, zice: „N-a fost totul degeaba. Știu ce am de făcut acum.” Viața unei femei care își descoperă forța acolo unde regulile celorlalți îi interzic să caute e grea. E singura cu acest talent? Nu, doar că frații și sora ei îl folosesc în ascuns și pentru scopuri pe care cei ce conduc  destine le înțeleg: puterea asupra celor din jur, teama pe care o inspiră, plăcerea de a face tot ce vor fără a plăti în vreun fel, de a ști că sunt mai presus. Când nu vrei ceea ce alții, cei mai mulți, își doresc cu ardoare, ești respins. Când mai ai și un talent, o putere, ești temut și urât. Îți trebuie multă voință și tărie ca să rămâi tu. Iar dacă mai ești și femeie, Circe, mulți, cei mai mulți te vor cunoaște doar ca pe vrăjitoarea din insulă care transformă, din răutate, toți marinarii în porci. E nevoie de cartea lui Madeline Miller, după mii de ani de astfel de cunoaștere, ca să ne întrebăm: Cum era de fapt acea femeie și de ce?

Imagine: Franz von Stuck, Tilla Durieux pozând în Circe (1913)

Reclame

Gânduri pentru 2019

O dorință și o urare pentru 2019, printr-un citat.

 „Să fii om (…) înseamnă să trăiești cu o întreagă orchestră de voci contradictorii și de sentimente amestecate. Ar putea fi o experiență rodnică și edificatoare, dacă n-am fi înclinați să-i ridicăm în slăvi pe unii membri ai acelei orchestre interioare în dauna altora. Ne reprimăm multe aspecte ale personalității pentru a fi în concordanță cu imaginea perfectă la înălțimea căreia încercăm să trăim. Astfel, înăuntrul nostru există rareori – dacă nu chiar niciodată – democrație, în schimb există o oligarhie bine instaurată, în care unele voci domnesc peste restul.

(…) Deși ar fi o naivitate să presupui că regimul democratic e numai lapte și miere, acesta e totuși preferabil oricărei forme de despotism. Doar atunci când reușim să ne armonizăm și să ne sincronizăm vocile interioare putem deveni mame mai bune, tați mai buni și, probabil, scriitori mai buni.”

(fragment din „Lapte negru”, de Elif Shafak)